Cula Glogoveanu

Cula Glogoveanu

Localizare
În incinta Ansamblului Glogoveanu, sat Glogova, comuna Glogova, județ Gorj
Acces
Casa Glogovenilor este situată în centrul localității, într-un parc, împreună cu biserica „Sfântul Nicolae” și zidul de incintă, pe drumul ce leagă localitățile Motru de Baia de Aramă
Referințe
Nu este în circuitul public
Funcțiune originară/actuală
Locuință fortificată tip culă / casă de oaspeţi
Datare
Secolele XVII-XVIII

Cula Cornoiu

Casa Cartianu

Cula Crăsnaru

Cula Nistor

Cula Tudor Vladimirescu

Cula Cuțui

Cula Cioabă-Chintescu

Cula I. C. Davani

Casa Culă Eftimie Nicolaescu

Casa Glogoveanu

Cula Gheroghe Tătărescu

Cula Duca

Cula Greceanu

Casa-culă Sultănica

Conacul Budișteanu

Cula Galița

Cula Zătreanu

Cula Izvoranu-Geblescu

Cula Poenaru

Cula Cernăteștilor

Cula Măciuceni

Cula Racovița

Cula Vlădescu

Cula Drugănescu

Conacul Teodor Brătianu

Cula Bujoreanu

Cula Lui Costea

Alege un pin de pe hartă și află povestea unei cule!

Legendă:    funcțională    colaps  ruină

Alege un pin de pe hartă și află povestea unei cule!

Legendă:   

funcțională   

colaps 

ruină

Istoric

Localitatea Glogova a jucat un rol politic important datorită boierilor din familia Glogoveanu, care dețineau aici una dintre reședințe. De zona respectivă se leagă și numele lui Tudor Vladimirescu, administrator al moșiilor deținute de familia Glogoveanu în zona Obârșia și Cloșani din nordul Mehedințiului istoric.

O legendă locală spune că un negustor sârb cu numele de Glogovan s-ar fi așezat în această zonă și ar fi întemeiat localitatea, iar urmașii lui și-au luat numele de Glogoveanu, devenind boierii acestor locuri.

Istoria acestei clădiri începe, conform tradiției locale, în secolul XVIII, când Matei Glogoveanu a construit o casă cu parter și biserica Sfântul Nicolae (1730). Fiul său, Ioniță, mare dregător, îndeplinind funcția de caimacam al Craiovei, a finalizat biserica începută de tatăl sau și după anul 1764, a construit actuala locuință, păstrând din vechea casă doar beciul.

Mai târziu, clădirii i s-a adăugat cerdacul și s-a extins spre șosea. În ultimii ani ai secolului XIX, proprietarul de atunci, Gheorghe Vernescu, a inițiat o restaurare a clădirii, executată în condiții destul de bune. După anul 1951, casa a fost folosită ca sediu de gospodărie agricolă colectivă și ca local pentru câteva clase ale școlii generale din Glogova. Arhitectul Iancu Atanasescu a inițiat un proiect de restaurare în anul 1964, iar după terminarea lucrărilor, clădirea a adăpostit un muzeu local, urmând ca după 1990 să fie folosită drept casă de oaspeți.

Descriere

Cula este compusă din parter și etaj. Parterul este compus în mare parte dintr-un beci masiv, cu ziduri de 1,40-1,45 metri grosime, cu două încăperi boltite cu bolți cilindrice și cu arcuri dublouri groase, unele sprijinindu-se pe pereți și altele și pe doi pilaștri centrali de secțiune pătrată. Etajul este format dintr-un pridvor cu coloane de lemn, unic la construcțiile de acest gen din zonă, accesul de la parter facându-se printr-o scară interioară aflată sub cerdac. 

Din pridvor se intră într-o sală centrală și de aici, în cele cinci camere. Decorația exterioară cuprinde pe fațadele etajului panouri dreptunghiulare mari, iar pe cele trei laturi ale parapetului, mici panouri pătrate. Cula prezintă numeroase metereze, oferind posibilitatea de a trage în orice direcție în cazul unui atac. Meterezele sunt întâlnite și la cerdac, în parapetul de zid. Acoperișul este din șindrilă.

Biserica „Sfântul Nicolae” a fost ctitorită de către Matei Glogoveanu cu soția, Stanca. Lucrările începute în anul 1730, au fost continuate de către fiul său, Ioniță cu soția, Maria, fiind finalizate în anul 1764. Biserica din cărămidă este în formă de navă cu pridvor deschis, pronaos, naos și altar. Deasupra pronaosului se ridică turla clopotniță cu o scară ce duce la aceasta, fiind lipită de zidul de apus al pronaosului.

Toate textele și imaginile de mai sus despre cule sunt furnizate de Institutul Național al Patrimoniului.

De la lume adunate

Următoarele informații ne-au fost furnizate de către autoritățile locale și reprezintă exclusiv dreptul lor de proprietate intelectuală. Conținutul acestor informații nu este validat științific, el reprezentând mai curând folclorul local.

“Cel care a intrat cu adevărat în legenda satului Glogova a fost domnitorul Basarab cel Tânăr, cunoscut în istorie și cu numele de Țepeluș. Se zice că numele de Țepeluș i-a fost dat de către Ștefan cel Mare ironic, sugerându-se micimea personajului în raport cu marele Țepeș-Vodă. Ca și tatăl său, Țepeluș ajunsese domn al Țării Românești cu sprijinul lui Ștefan cel Mare, însă l-a dezamăgit rău pe acesta trecând de partea turcilor.

Fără îndoială că Țepeluș a avut un sfârșit tragic, așa se explică de ce pe seama acestui episod final din existența domnitorului au apărut numeroase legende, narațiuni istorice, iar glogovenii se mai află și astăzi marcați de destinul acestei personalități.

Tradiția locală vorbește de faptul că ”în seara premergătoare morții, Țepeluș și cumnatul său Stanciu băuseră cam mult din vinul rubiniu produs în via de la Rătez. Se spune că staul Glogova intrase mai devreme în noapte deoarece norii negri, adevărați balauri cu mii de capte se alungau pe cer, lăsând în urma lor săgețile roșii ale fulgerelor. Amețit, Țepeluș cu o lumânare în mâină s-a îndreptat spre iatacul destinat lui, din partea de nord a Culei. Nu ațipise bine când, deodată, se aud la ușa de la intrare, zâvorâtă cu un druc mare de stejar, bătăi cu bâte și topoare. Toată lumea e cuprinsă de spaimă. Țepeluș bănuiește că e cel urmărit. Cu părul vâlvoi, cu fața roșie de efectul vinului băut, domnul se îmbrăcă în grabă și, ajutat de bunul său cumnat Stanciu, se îndreptă spre tainița pe care o cunoșteau doar cei ai casei. Coborî repede în beci și se îndreptă spre cele două galerii ce porneau în direcții diferite. Alcoolul și destinul și-au dat mâna. Domnitorul alege galeria cea mare de aproape 1 km care ducea spre malul stâng al Motrului. Era o cale sigură de scăpare, dacă un rob țigan fugit de pe moșia glogovenilor nu le-ar fi arătat urmăritorilor mehedințeni locul tainic al ieșirii din tunel. 

Era o liniște adâncă spintecată deodată de cântecul prevestitor de rău al unei cucuvele ce se odihnea în salcia bătrână și găunoasă aflată în apropierea ieșirii din galerie. După ce se închină de mai multe ori, fostul domn își ia inima în dinți și pășește spre a ieși din ascunzătoare. Ucigașii îl așteptau pregătiți cu topoare și săbii. Surprins și neajutorat, Țepeluș fu sfârtecat și aruncat în apa tulbure din viitura Motrului. Când cocoșii cântaseră a doua oară, ucigașii mehedințeni părăseau satul și conacul boieresc cu satisfacția că și-au făcut datoria pentru domnitorul care-i tocmise. Disperați, sora și cumnatul îl căutau bocind pe Țepeluș. Pe la prânzul mare, doi paznici de zi ai moșiei aduc vestea că trupul ciopârțit al domnitorului a fost descoperit între niște sălcii mai jos pe Valea Motrului” (culeasă de la Paraschiva Mutu, născută Dăogaru, în vârstă de 81 de ani, satul Glogova).

La Glogova, Țepeluș a fost îngropat după obiceiul pământului, cu alaiul cuvenit unui fost domnitor uns al lui Dumnezeu, în fața paraclisului de la conacul boieresc: ”În paraclisul culei a fost înmormântat Țepeluș Vodă, ale cărui oseminte au fost strămutate la Mănăstirea Bistrița”. Istoria nu poate preciza locul unde a fost înhumat domnitorul Țării Românești, Basarab cel Tânăr. Într-un hrisov din 1633, dat Mănăstirii Bistrița, domnitorul Matei Basarab a lăsat să se înțeleagă că în acest sfânt lăcaș, ctitorie a boierilor Craiovești, a îngropat Barbu Craiovescu pe ”tatăl moșilor domniei mele, IO Basarab Voievod”. E posibil ca cele menționate să fie reale, deoarece Mănăstirea Bistrița putea să fie un loc de odihnă veșnică pentru un domnitor legat prin sânge de marii boieri Craiovești.”

Ți-a plăcut această culă?

Voteaz-o și ajut-o să ajungă în top!

Acum că ai votat,

Distribuie pe rețelele de sociale!