Cula Glogoveanu

Biserica „Sfântul Nicolae” a fost ctitorită de către Matei Glogoveanu cu soția, Stanca. Lucrările începute în anul 1730, au fost continuate de către fiul său, Ioniță cu soția, Maria, fiind finalizate în anul 1764. Biserica din cărămidă este în formă de navă cu pridvor deschis, pronaos, naos și altar. Deasupra pronaosului se ridică turla clopotniță cu o scară ce duce la aceasta, fiind lipită de zidul de apus al pronaosului.

Toate textele și imaginile de mai sus despre cule sunt furnizate de Institutul Național al Patrimoniului.

De la lume adunate

Următoarele informații ne-au fost furnizate de către autoritățile locale și reprezintă exclusiv dreptul lor de proprietate intelectuală. Conținutul acestor informații nu este validat științific, el reprezentând mai curând folclorul local.

“Cel care a intrat cu adevărat în legenda satului Glogova a fost domnitorul Basarab cel Tânăr, cunoscut în istorie și cu numele de Țepeluș. Se zice că numele de Țepeluș i-a fost dat de către Ștefan cel Mare ironic, sugerându-se micimea personajului în raport cu marele Țepeș-Vodă. Ca și tatăl său, Țepeluș ajunsese domn al Țării Românești cu sprijinul lui Ștefan cel Mare, însă l-a dezamăgit rău pe acesta trecând de partea turcilor.

Fără îndoială că Țepeluș a avut un sfârșit tragic, așa se explică de ce pe seama acestui episod final din existența domnitorului au apărut numeroase legende, narațiuni istorice, iar glogovenii se mai află și astăzi marcați de destinul acestei personalități.

Tradiția locală vorbește de faptul că ”în seara premergătoare morții, Țepeluș și cumnatul său Stanciu băuseră cam mult din vinul rubiniu produs în via de la Rătez. Se spune că staul Glogova intrase mai devreme în noapte deoarece norii negri, adevărați balauri cu mii de capte se alungau pe cer, lăsând în urma lor săgețile roșii ale fulgerelor. Amețit, Țepeluș cu o lumânare în mâină s-a îndreptat spre iatacul destinat lui, din partea de nord a Culei. Nu ațipise bine când, deodată, se aud la ușa de la intrare, zâvorâtă cu un druc mare de stejar, bătăi cu bâte și topoare. Toată lumea e cuprinsă de spaimă. Țepeluș bănuiește că e cel urmărit. Cu părul vâlvoi, cu fața roșie de efectul vinului băut, domnul se îmbrăcă în grabă și, ajutat de bunul său cumnat Stanciu, se îndreptă spre tainița pe care o cunoșteau doar cei ai casei. Coborî repede în beci și se îndreptă spre cele două galerii ce porneau în direcții diferite. Alcoolul și destinul și-au dat mâna. Domnitorul alege galeria cea mare de aproape 1 km care ducea spre malul stâng al Motrului. Era o cale sigură de scăpare, dacă un rob țigan fugit de pe moșia glogovenilor nu le-ar fi arătat urmăritorilor mehedințeni locul tainic al ieșirii din tunel. 

Era o liniște adâncă spintecată deodată de cântecul prevestitor de rău al unei cucuvele ce se odihnea în salcia bătrână și găunoasă aflată în apropierea ieșirii din galerie. După ce se închină de mai multe ori, fostul domn își ia inima în dinți și pășește spre a ieși din ascunzătoare. Ucigașii îl așteptau pregătiți cu topoare și săbii. Surprins și neajutorat, Țepeluș fu sfârtecat și aruncat în apa tulbure din viitura Motrului. Când cocoșii cântaseră a doua oară, ucigașii mehedințeni părăseau satul și conacul boieresc cu satisfacția că și-au făcut datoria pentru domnitorul care-i tocmise. Disperați, sora și cumnatul îl căutau bocind pe Țepeluș. Pe la prânzul mare, doi paznici de zi ai moșiei aduc vestea că trupul ciopârțit al domnitorului a fost descoperit între niște sălcii mai jos pe Valea Motrului” (culeasă de la Paraschiva Mutu, născută Dăogaru, în vârstă de 81 de ani, satul Glogova).

La Glogova, Țepeluș a fost îngropat după obiceiul pământului, cu alaiul cuvenit unui fost domnitor uns al lui Dumnezeu, în fața paraclisului de la conacul boieresc: ”În paraclisul culei a fost înmormântat Țepeluș Vodă, ale cărui oseminte au fost strămutate la Mănăstirea Bistrița”. Istoria nu poate preciza locul unde a fost înhumat domnitorul Țării Românești, Basarab cel Tânăr. Într-un hrisov din 1633, dat Mănăstirii Bistrița, domnitorul Matei Basarab a lăsat să se înțeleagă că în acest sfânt lăcaș, ctitorie a boierilor Craiovești, a îngropat Barbu Craiovescu pe ”tatăl moșilor domniei mele, IO Basarab Voievod”. E posibil ca cele menționate să fie reale, deoarece Mănăstirea Bistrița putea să fie un loc de odihnă veșnică pentru un domnitor legat prin sânge de marii boieri Craiovești.”